E și inima ta atinsă de Covid ?

PRIVEȘTI cum leagănul scârție împins de vânt, trist și cu pernele resemnate. Iți imaginezi prietena dragă care râdea așezată pe el, iar înghețata se topea în soare și se prelingea pe bărbia ei… Ștergi praful de pe gresie și parchet…care praf? Tălpile prietenilor nu mai pășesc demult prin casa ta, doar tu murdărești podelele..

Ești un adolescent sătul de ecrane? Ecran la școală, ecran la teme, ecran la întalniri, ecran pentru a ucide plictiseala, ecran la trezire, ecran la culcare….ecran la ecran.. Bicicleta are lanțul înțepenit de neumblare. Rolele și-au luat culoarea nepurtării… Țââârrrrr…soneria rupe șirul ecranelor… Alergi cu sufletul la gură să deschizi. Este doar băiatul care aduce pizza preferată. Iei o bucată și nu regăsești gustul binecunoscut. Verifici! Are tot: piept de pui, ardei roșu, măsline și sos de usturoi… Dar gustulnu e ca altădată! Mai mesteci de câteva ori și începi să înțelegi: lipsește aroma ”socializare”.

Ridici ochii spre dulap. Mare greșeală! Chitara are o coardă ruptă. Nu te obosești să o înlocuiești. De ce ai face-o sau pentru cine?

Te întorci obosit/ă de la muncă dar nu-ți pasă! Ești mulțumit/ă că încă ai unde să muncești. Vecinii au rămas fără job și sunt în pragul disperării. Te dezinfectezi, te arunci în pat înloc să te așezi la masă. Cu ochii minții te întorci spre zilele în care vedeai fețe zâmbitoare, vedeai bucuria, simțeai viața cum se întâmplă pentru că erai parte din ea…. Aveai planuri, aveai vise, aveai chef și aveai prieteni…. Acum ai dezinfectant, ai maști faciale, ai restricții. Îți este frica că se închide firma și ai 3 copii de hrănit și îmbrăcat. Distanțarea socială și prețurile cresc. Ai nevoie de dragoste, dar nu primești nici măcar o îmbrațișare. Dragostea te îndeamnă să oferi tu îmbrățișări, dar nimeni nu le acceptă. După măști se ascund doar chipuri înspăimântate și abia atunci înțelegi ce însemnă ”izolare” și ”singurătate”.

„Sunt ca o pasăre singuratică pe un acoperiș” îți aduci aminte că scrie în Psalmul 102:7. Nu te doare nimic, dar te simți mereu ca lovit/ă de tren, secătuit/ă și copleșit/ă de îngrijorări. Ai lacrimi plânse în tine, să nu-i descurajezi pe cei dragi. Te mai întrebi a suta oară ce se întămplă cu tine? În final realitatea crudă te izbește în neuronii obosiți: ai inima atinsă de Covid!

(art urmator va veni cu sugestii pentru protectia „inimii”)